Elementul cel mai apropiat de viata sentimentalã este, desigur  piatra.Cel mai îndepãrtat? va fi fiind steaua si mai întâi este, negresit, norul.

Piatra; dealtfel  chiar si se aseamãnã cu norul. Si poate cã însusi  norul glumind,hîrjonindu-se, încremenise cândva luînd   forme de piatrã anume pentru a se supune atentiei ; studiului si controlului celor ce iau piatra în mîini cei dântâi; fiindcã  în copilãrie nu cred sã existe îndeletnicire mai instructivã decât studiul pietrei ;din parc,( de pe uliti, din  munti ,din nisip  , din grãdini).

Piatra de cremene seamãnã cu norii cel mai, cel mai mult.

Prin lovire douã pietre de cremene produc aceste  fabuloase scânteieri insotite de un miros cald cu parfum de fum; de nori.

Din piatrã -treptele scãrilor scolii noastre   pe vremea  când treceam din clasa a cincea într-a sasea,iar pe profesorul nostru de desen Mãrtinas, copiii îl rebotezaserã Mãrtinicã, asa cum ai zice  Azorel   pentru a îmbuna imprevizibilul cãtzel pe nume Azor din vecini, despre  care n-ai idee :doar pare  fioros  sau chiar e; si mai pe înteles: asa cum copiii l-ar numi Martinicã pe însusi  Marte-zeul.caz cã acesta s-ar scoborâ de la mansarda  sa artisticã purtând( de la cucuriguu) , precum profesorul nostru de desen , o beretã-sau basc sau ce era, pusã oblic ,asa, pânã pe deasupra sprîncenei drepte.

Scãrile scolii noastre duceau pânã la ultimul etaj  unde era sala de cor ce detinea un magnific  pian cu coadã; Alte douã trei trepte mai  suiau pânã la acea încâpere în care Mãrtinicã tinea sute de hârtoge claie peste grãmadã, oale de lut, si alte naturi moarte , ce dãdeau utilitatea în folosintza   atelierului  sãu personal.

  Din piatrã-tocite de pasul atâtor elevi- întristati de nota patru, îngrijorati de extemporal, infrigurati de teze ,fericiti de nota zece, tocind pânã la a uita  de necazul in care coboarã cei  nepriceputi,coborînd si suind treptele scãrii in scoala de cine stie câti ani,  secole,  doar încercând sã-mi imaginez  si mi se si forma  ca o gãluscã pietroasã starea de spleen al suitului si coborâtului pe scãri

Mãrtinicã explica ce aveam de desenat. Chenarul ce trebuia sa incadreze desenul ce urma sa fie desenat in interiorul chenarului .  Liniat la doi cm.imprejur pãrea cea mai importantã dintre  teme :perfectiunea chenarului..Nu era bine vãzut sã nu fi desenat perfect cadrul, chenarul.Unii prinseserã spilul de a gãuri cu un ac de gãmãlie sau cu virful compasului, toate foile blocului de desen-pachet,  astfel incat pentru ca apoi  sã nu mai ai a  mãsura de fiecare data cei 2 cm. distantã.

Martinicã  explica tema  de desenat in chenar  si-apoi se dezinteresa  de noi total., recuperându-ne eventual ulterior ,nominal, foaie de bloc, dupã foaie de bloc, la catedra  din fatza clasei, la ora notãrii.

În luna februarie 1965 Mãrtinicã puse pe catedrã un scaun.Luã un creion si-l întinse în aer ;începea a privi creionul doar dupã ce închisese un ochi.

Explica desigur si-n vorbe cã învãtãm a desena un scun,mãsurându-i proportiile,însã copii din clasa noastrã simtirã o atât de imensã stare de ris, ocazie de haz, izvirind din atâta umor ilustrat cu bereta in diagonalã, de se pornirã pe hohote, tinându-se  de burtã de-atâta ris , nevenindu-le a crede cât de caraghios -in fine, ideea in sine de a privi ceva, hahahahaha, închizând , ce comic, ochii.

Eu nu.

  Eu sobrã .

Dintre cei destinati carierei artistice.Bîzîiala de risete  foarte vag inoportunându-mi

atentia.

 Luam asadar creionul , întindeam  bratul. închideam partial  un ochi,doi,pe rând, mai vãzusem pictori  si-n filme.

(...Ah, filmele de la televizor ! cele  în care cânta Carusso! îmi mobilau sufletul cu simtiri din calde  trepidând pe piatra de  sub soare)

da, spãtarul scaunlui: da, cum spusese Mãrtinicã avea proportii : intra  cam de douã ori în lungimea totalã, ceea ce, iatã,  masurând cu creionul în aer devine clar..

Pornii a desena acele proportii ale acelui scaun pe foaia mea de bloc.Era un bloc format mai mare decât caietul de desen anterior. Eram mari si noi, adicã mai mari decât anul trecut. chiar si pagina de bloc  producând  mândria  si marcarea  demintãtii de a creste , se mãrea.

( pe vremea aceea nu exista cuvântul Blog ci  doar bloc.)

Nu crescusem foarte mult, eram mai degrabã pirpirie :ând mã alfam în vizitã la MiNa, mãmica ei spunea: Vai, fetelor cât sunteti de slãbute, vi se numãrã coastele, Când era MiNa era în  vizitã la mine ,mama remarca:Vai, fetelor cât sunteti de slabe , vi se numãrã coastele.

Oricum ,când desenezi un scaun aflat pe catedrã stai drepti  în picioare, ca sã poti întinde bratul, mãsura proportiile de la distantã.

Un coleg mã ruga frumos sã-l ajut sã înceapã desenul: mãcar conturul.Cu plãcere. Apoi alti colegi.Cu plãcere de-abia  exersez . e mai bine. e interesant. Iatã si  colega Datcu.Cu plãcere.Serviabil ,eu  ridic bratul mãsor îndepãratul  scaun cu creionul.

 iar ..Datcu sa supãrã si mã repede:" Îti bati joc de mine?" zice si pleacã  trãgând  foaia sa de desen cu  gestul maiestos  de fiintzã ofensatã.Eu dau din umeri,ia te uitã.Alti colegi  iar si iar mã tot roagã frumos  , ora e pe sfârsite, afarã s-a întunecat demult  .Soseste Datcu:

" Te rog sã începi si desenul meu, Iartã-mã. Am vãzut cã si la ceilalti ai  mãsurat tot asa ...cu creionul..."

"Nu, Datcu nu se mai poate  , ,mai sunt zece minute si se termina ora.Pagina mea e goalã.N-am desenat nimic.Trebuie sã fac si desenul meu..." mã  nelinistesc...realmente  pe pagina mea nu se aflau decât primele firave  linii cu care marcasem locul spãtarului, si atât...

,  iar Datcu renuntzãnd la tonul iertãtor  mã dezice scurt  de nu mã vãd : "Da ce te crezi artistã !?!".Mai mult afirmatie decât chestionare, Datcu a insultat în acel moment toti nobilii artisti ai tuturor timpurilor  din toate cãrtile cu vietile si suferintele artistilor si eram numai eu acolo sã sar în apãrarea demnitãtii de a fi intr-adevãr artist cu toatã  solidaritatea intre cei oprimati , oricat ar fi fost acestia de geniali  ce se impunea)

 ripostai ritos :"Ai sã-mi dai satisfactie dupã ore, în parc"

Se întelege, aceasta era o invitatie la duel în spatele catedralei intre d'ardagnan si oamenii cardinalului.

în luna februarie 1965 Datcu purta coditze cu fundulitzze, eu purtam coditze cu funditze, iar ghiatzã în parcul  de lîngã catedralã mai rãmãsese o pojghitzã atîta de micã încât nici vorbã sã aluneci dându-te pe ghiatzã si de aceea sã ajungi cu zgârieturi pe fatzã la întrebarea maternã ce-ai pãtzit...Datcu purta funde în coditze însã avea un pãr atât de slab încât n-as fi tras-o de cozi nici în joacã.O invitasem respectuos la duel însã nu stiusem  cã la duel ne vom  bate. în ce fel ne vom duela?nici nu mã gândisem.Colegii se aflau buluc în jurul duelului nostru stigând "hai,Datcu, hai Iov Datcu, Datcu,  Iov Datcu Iov, iar de la o vreme Datcu Datcu Datcu hahaha Iov ai mâncat bãtaie" Datcu mã  trasese de codite pân la totala  despletire, reusind  sã mã loveascã pânã mã pusese la pãmânt când, milostivã mã informa cã  a sosit  momentul sã  mã dau bãtutã; si duelul lua astfel, sfîrsit.

Însã peste câteva zile suna la usa; la mine acasã; aflase unde locuiam si însotitã de colegii nostrii de clasã Codin si Tantãricã , vecinii ei de palier de la ea din bloc si prietenii ei de-o viatã se afla in vizitã pentru a cere iertare în numele cinstei si frumusetii de caracter si sã-mi propunã sã devenim prieteni toti trei cu tot cu prietenii ei  pe vecie.Învãtãtoarea lor îi învãtase sã se poarte astfel  si vezi ? ei nu uitasera  dintr-a patra pânã-ntr-a sasea.

verisoarei mele, Tzuca

.Nici prin gând nu-mi trecuse vreodatã sã devin profesoarã.

Nici nu-mi placea sa dau lectii; nimanui- îmi plãcea sã am replicã.Adolescentã,mã rugam de îngerul meu anume sã-mã ajute a-mi forma o replicã atât de inteligentã încât sã fie sprintenã  si tare ca-n dialogurile din romanele preferate,...însã nu-mi plãcea sã dau lectii...  preferam sa inteleg  iar pentru a intelege,era necesar   sã gândesc; sa gandesc mult si mai ales  sa nu fiu superficialã ,...îmi placea sa ascult si -mi placea conversatia. Meseria de profesor, era ceva ce se intampla la catedra profesorilor, nu mie- eu eram artist.

Acasa ma invatasera  sã port grija celor mai mici, însã  pare-se preferam sa... dictez celor mai mari si nu celor mai mici decat mine.

În anii  facultãtii  unul dintre cursuri ne  pregãtea sã devenim, eventual, in secundar , profesori.

Erau si  cursuri de anatomie(artisticã)de la care nu mi-ar fi venit ideea sa devin medic; Erau  cursurile de esteticã  ,extrem de utile in conturarea profesionalismului nostru artisc ,evident prin educarea spiritului de discernãmânt compactizat in studiul  defintiilor   kitschului si anume nu musai  pentru a teoretiza  nu pentru a ne alege meseria de esteticieni- ha, sau... in fine ....Ah, da, în primii sapte ani de viatã,mersesem pentru o vreme la cãminul sãptãmânal. Acolo mi se formase  autoritarismul si anume pe cand se însera iar în dormitor unii copii în loc sã doarmã ,plângeau. Se întâmpla sã fie nou-sositi si plangeau din dor dupã pãrinti, se molipseau si ceilalti... Oricum sâmbãta urma sã vinã si odatã cu sâmbãta  parintii veneau sa ne ia de la cãmin, ori pânã sâmbãtã cine stie câte nopti , ne-am imbolnavi daca am tot plânge, trebuie sa fim tari...Asa încât  din patutul meu porneam a spune povesti  ... a fost odatã ca niciodatã,basme, 

.... smiorcãielile încetau, atentia  se concentra si ma mindream de succesul obtinut si cu elan reinnoit povesteam povesteam ,pânã când ,deodatã , ritmul egal al respiratiilor  producea o tacere atit de profunda in care  doar eu  vorbeam si anume  singura, la pereti,  nimeni nu mai asculta;  toti dormeau.Singuratatea se instala astfel seara,  ca un fel de grea frustrare,  de ca si cum as fi muncit trei ani din greu fãrã a fi salarizatã- fapt ce mi se întâmplã  adesea in prezent- era de ca si cum as fi rãmas singurã cu o fereastrã stranie cu  crengi luminate de firava Lunã nevãzutã. si  , trebuia sa-mi spun mie insami povesti ca sa adorm.

 Ziua, educatoarea noastra mã numi sefa  armoniei sociale. Când copiii  erau zgomotosi în sala cu jucãrii, eu trebuia sa aleg un cântec pe care sã-l cântãm împreunã , si astfel cantand, copiii se cuminteau imendiat . 

 Atunci la vîrsta prescolarã fusese momentul în care in beatitudinea, ametitoarea stare datã de simtul puterii deplin exersate, m-aflam pe punctul de a deveni tiran. autoritate suprema. imperiala.cosmicã si prezidentialã, însã nu profesoralã  .A deveni profesoara? . mã intrebaserã la 4 ani: ce vei deveni când vei fi mare, mã gândisem atunci foarte  profund si-mi  alesesem profesia : voi cânta si voi desena nici.Profesie pentru care nici nu trebuia sa astept pânã când  voi fi mare ! . desenam si cantam deja.

Când listele cu locurile de repartitie guvernamentala se aflau afisate pe coridorul facultatii, majoritatea positiilor  erau în învatãmânt , si eu nu întelegeam cã eram pe cale sa  devin profesoarã.

Când pe tãblia  neagrã din cancelaria scolii unde ma repartizasem  scria cu creta albã : CONSILIU PROFESORAL ,îmi spuneam: "...ei au consiliu profesoral" si plecam politicos in curte printre elevi  si fui sanctionata cu  cei 3% extrasi din primul meu salariu de stagiatura .

Cu toate acestea a fi profesor este cea mai frumoasã  profesie .

.eu în costumul de baie crosetat de MamaMoni..pe nisip fierbinte-la mare.briza.fotograful.la plajã.pionierii:copii foarte artistici.in tabãrã la Nãvodari-1986-iarna prea frig,vara prea cald .secetã.ger.

demult, in 1986.august.

În Tabãrã la Nãvodari.

 Elise:"Da, ne învãtasem sã ne spunem pe numele de familie(... )Deperosonalizant.De aia cand strigam catalogul îi strigam pe numele mic, îi priveam în ochi si nu-i uitam niciodatã."

*

Iolariuuriurir,cu sonete de Shakespeare

Sub a lunii alinare a soarelui respirare, sade undeva in lume un catalog strigat pe nume, de o doamnã profesoarã de englezã cu bluzita tirolezã

Iolariuuuriurir cu sonete de Shakespeare

*

Or mai fi si altã datã doamne de englezã  brave cu bluzitze tiroleze, dar nu cu asa profil fain si  catalog  pluschat .nici asa de  logice ,evadate si scãpate de slogane rutinate 

Iolariuuuriuurir cu sonete de Shakespeare

*

Or mai fi, poate prin basme, doamne cu plete-n volute absolute ,insã obligate vezi si limitate la un rol protocolar de icoane,nemaiavand libertate iacã-tã  hieratizate   pãnã la abstractizare  ,depersonalizare,

Iolariuriuriiir cu sonete de Shakespeare

*

 Alinatã si solarã este undeva pe lume o altã lume :cea strigatã  ,'nvioratã dintr-un  catolog pluschat cu priviri catifelate de o doamnã profesoarã

englezesc superioarã.

Iolariuriurir cu sonete de Skakespeare

 *

În clasa a cincea , auriul caracteristic de Bucuresti al infinitei toamne,  avea miros de frunze ruginii în ziua de 15 septembrie si  emotii de începerea anului scolar la o altã scoalã fiindcã locuiam în alt cartier .

. Când în cele din urmã dupã ore  în careul din curte printre atât de multi copii necunoscuti ,când  descoperii în fine clasa a cincea care era a mea, nu se mai afla nimeni   nici pe coridoare   nici in curtea scolii.

Usa clasei era chiar mai înaltã decât usile de la palatul pionierilor din Cotroceni.

Clantza se afla  la nivelul fruntii .

In clasa la catedrã sta cuvântul nou diriginta .Stiam deja de la mama cã în clasa a cincea vom învãta multe cuvinte noi, si cã vom avea profesor la fiecare materie.

Diriginta spuse: "Asa întârzii tu, întotdeauna?"

Mã mirai în sinea-mi  deoarece nu mai întâriziasem de la scoalã niciodatã; din acel moment însã, pe vecie, nu mai fãcui  altceva  mereu decât sã întârzii  de la scoalã; învãtai regula:

a întîrzia  este  fenomen direct proportional cu distanta deoarece cu cât locuiesti mai aproape , cu atât mai  repede poti întârzia pe când dacã locuiesti departe pleci din timp tocmai pentru a nu  întârzia.

Locuiam la 5 minute de scoalã. Sã tot întârzii.

Clasa a cincea era asa cum spunea ea  însãsi(...) "o clasã formatã"-Ei parcurseserã împreunã cu învãtãtoarea lor :clasa intâi,a doua, a treia si-a patra, ...de unde veniserã cu alesii pe viatã :sefa clasei  si ajutantii sãi.

Marina era sefa clasei.Înaltã, subire, pedantã, cu breton brunet ,cu ochi castanii  foarte frumosi cu multe gene si sprâncene , se prezentase la banca mea - ultima din rândul din mijloc-si.îmi spusese: "Noi suntem o clasã formatã.Avem artistii nostri- desenatori  Bercaru , Prossi si altii..Nu avem nevoie de alti artisti în clasa noastrã".

.Dacã nu vine cineva sã-ti spunã ceva despre tine în timp ce interiorizat te afli scufundat în preocupãrile tale de   moment, nu ai cum sã-ti dezvolti o constiintã de sine-vãzut -din-afarã;.Dacã Marina ,sefa clasei nu ar fi activat momentul, punându-l în  miscarea vorbei, privindu-mã de sus, drept si rãspicat,  mi-as fi amintit  oare vreodatã despre  mine  din clasa a cincea sezând ultima bancã ?Jovialã si spleenicã natura mea:  mã bucurai nespus sã aflu de Bercaru  si de Prossi  care deseneazã si mã nedumerii   tãcut neîntelegând logica din  restul prezentãrii , Cum adicã nu aveau nevoie de alti artisti? de parcã îi ceream ei vreo îngãduintã.

Dar ce bucurie ,iatã, Bercaru desena extraordinar de bine . însã nu desena nimic altceva decât  doar  CAI  .cai de parcã erau  adevãrati si copitele   lor ! . Nu-ti venea a-ti crede ochilor cã într-adevãr cineva pe lumea asta poate desena  cai.

Din clasa a cincea îmi amintesc perfect Mesepotamia , Cartagina,Troia de la  nedumeritoarele ore de istoria anticã  si chipul magnific, prelung al insolitului profesor de caligrafie.

Vacanta de varã înspre clasa a sasea ,mai mult decât toate vacantele de pânã atunci fu  pasionat dedicatã  lecturii cãrtilor din bibliotecile bunicilor ;astfel cã ,în clasa a sasea se ivi prilejul  sã o impresionez  pe Marina ,sefa clasei.

Marina  si cu Donciu ! Ele stiau lucruri despre bãieti care veneau sã  aducã bilete pentru fete  din alte clase.Ele stiau taine de dragoste, si susoteau intre ele de neinteles. ..mistere

În programul . din ziar citisem cã miercuri vom avea la televizor filmul "Bulgãre de seu" .Nu putea fi altceva îmi spusei decât film din  nuvela de Maupassant ce mã impresionase în vacanta de varã ; suferise inima mea de nedreptatea ce  fãcuserã   burghezii în  trãsurã nemaiadresând vorba tinerei femei frumoase, cu toate cã ea pentru a-i salva pe ei se dusese sã facã dragoste cu ofiterul cel prusac,fiind rãzboi cu Franta.

În recreatie, vorbind peste bãnci , anuntai Marinei cã -n acea  searã la televizor vom vedea un film în care o femeie va face dragoste cu un ofiter prusac.Marina mã privi oblic, stupefiat si îmi spuse cã nu mã crede.

AVU DREPTATE SÃ NU MÃ CREADÃ: La televizor fu într-adevãr filmul bulgãre de seu, într-adevãr era dupã nuvela lui Maupassant  ,însã ofiterul prusac o invitã  pe frumoasa  tinãrã,pe scãri în sus, apoi filmul trecu  direct la a douã zi: burghezii eliberati plecând cu  trãsura postalionului si  refuzând pânã si sã  vorbeascã  cu frumoasa fatã , prostituata.

Un film în care nimeni nu fãcea dragoste cu nimeni, doar urcau scãrile si atât.

A doua zi  sefa clasei mã pedepsi.

Îi dãdu un leu elevei Sabau sã-si cumpere înghetatã  si sã-mi dea mie o palmã. Eleva Sabau  era mai mare decât noi pentru cã venise  în clasa noastrã ca sã repete anul.

Mã retrãsei spre peretele din spatele bãncii, lângã fisierul de metal în timp ce toti colegi avansau însotind-o pe Marina în semicerc  intunecãtor cu toate cã bleu...si; nici o explicatie nu puteam da sefei clasei ! Cartea cu nuvele de Maupassant se afla departe la  5oo km distantã ,  în biblioteca  de la bunici, printre volumele  care" nu erau de vârsta mea "si ..., nici nu ar fi trebuit sã le citesc.

Marina mã privea semetz si-i comanda colegei Sabau sã-mi ardã o rãsunãtoare  palmã la care nu ripostai absolut nimic...Doar o lacrimã. 

Peste un timp la ora de dirigentie MiNa , o fatã  ce se sedea la  douã bãnci distantã  si era   din grupul de prietene al sefei clasei  ceru  sã  stea în bancã cu mine explicând la cererea dirigintei"..deoarece  citeste cãrti care nu sunt în programa de scoalã,"   si  deveni astfel ,colega mea de bancã.

Într-o altã bunã zi  ,ia'te uitã, , tocmai Sabau suna la usa la mine acasã. .Venise sã-si cearã iertare si sã-mi cânte cântecul AMINTIRI, AMINTIRI ce învãtase ea singurã, de la radio.